“Poti dori ceva asa de chinuitor si de tare, incat implinindu-ti-se nu te mai bucuri: te-a costat prea mult suflet.”
Lucian Blaga
La razboi, Ostasii mei !
-Inainte ostasi! exclama Soarele hotarat. Astazi este ziua in care cucerim Orizontul si ale lui zari ingamfate. Cine sunt eu ?
-Soarele, Maria Ta!
- Universul este imparatia Mea! Cine este acest Orizontul de ma plesneste cu nemarginirea lui? Acum vrea sa-i platesc chirie pentru zilele insorite? Crede cumva ca ii apartin stelele, vantul? Se insala amarnic, va spun. Si-a insusit o putere mai mare decat il tine nesfarseala lui, nechibzuitul! Este un metafizician, un poet ce cazeaza serafime. Un neicanimeni, daca ma intrebati pe mine. Hai ostasii mei, dupa el!
… Si norii Insoritelor il urmara prin nestiut. Orizontul disparuse. Ce mai ramanea ?
Normal.
Normalul este un lucru banal.
Normal este cerul. Normal e pamantul. Normale sunt blocurile.
Normal ca mi-am facut blog.
Am un nume banal ai putea spune. Poate… eu nu vad nimic in numele meu. Si asta pentru ca nu te poti juca cu el, nu-l poti modela in asa fel incat sa rezulte un sentiment copilaros, nici macar unul serios.
En fin. Este al meu si-l accept. Ma defineste poate. Are o rezonanta, totusi. Dar nu stiu care.
Vad un porumbel. Sta pe un cablu. Imi plac porumbeii. Sunt liberi si usori. Fac exact ce le trece prin capsorul acela mic al lor. Ai zice ca creierul lor nu contine prea multa inteligenta din lipsa de loc. Eu spun ca ei sunt mult mai inteligenti chiar si decat noi, cele mai avansate fiinte ale Terrei, homo homo sapiens. Sunt mai inteligenti din instinct, in societatea aia a lor. Au o inteligenta fara granite, au un orizont larg. Sunt proprii lor sefi, sunt stapanii cerurilor, la propriu. Sunt liberi. Libertatea e inteligenta.
Imaginati-va un om “in toata firea” asezandu-se pe un cablu ce leaga doua blocuri intre ele. In primul rand ca s-ar rupe cablul, ar cadea omul nostru si ar muri. In al doilea rand, ar rade toata lumea de el caci se preteaza la astfel de joculete… si apoi ar cadea si ar muri.
Porumbelul zboara, isi intinde aripile, se joaca cu ceilalti porumbei, flirteaza, poate se lupta cu alti masculi pentru o porumbita, face acrobatii pe cer. PE CER. Locul unde noi ne permitem doar sa visam sa ajungem.
Porumbelul e LIBER. El vede lumea in toata splendoarea sa. El, acolo sus, este mare si noi suntem mici. Inca un lucru care-l face superior.
Asta pana cand este impuscat de un vanator nepasator si iritat, pana se loveste de ceva si cade sau pana il omoara alta fiinta cu puteri superioare urmand legea naturii, lantul trofic implinindu-se.
Apropo de lantul trofic. Omul este in varful piramidei sau creierul “creator” al omului (gen bombele atomice?!)?
Daca separam creieru omului de om si i-l “plantam” altei fiinte va functiona ?
Cucu in the head, va spun.
